Orice ar face, oricât s-ar frământa să se elibereze, Niculae Gheran nu poate scăpa de subiectul Re­brea­nu, care l-a subjugat de patru decenii. Evident că istoricul literar nu a încercat alte modalităţi de eli­be­rare decât aceea de a-şi face datoria până la capăt. Abandonul era exclus ca soluţie. Cu imense difi­cul­tăţi, dato­rate cercetării în sine sau tergiversărilor instituţio­nale, editorul a încheiat ediţia critică de Opere Liviu Re­breanu. Primele trei volume au apărut în 1968, iar ultimul, al douăzeci şi treilea, în 2005. Oricât ar fi fost de plăcută subjugarea iniţia­lă faţă de un mare scrii­tor, până la urmă ea se transformă, psi­hologic, într-o captivitate nedorită sau în confiscarea propriei biografii intelectuale a editorului şi istoricului literar, la fel de devotaţi în restituirea integrală a operei şi în reconstitui­rea minuţioasă a vieţii scriitorului. Niculae Gheran se simte din ce în ce mai nemulţumit de sine însuşi pentru simplificarea la care a fost obligat şi evadează în două direcţii previzibile: comentarii despre contextul biografiei lui Rebreanu, ocazionate de dezvăluirea unor noi documente (mai frecvent, din categoria corespondenţei primite) şi amintiri despre lumea editorială din perioada comunistă. Dovezi convingătoare şi antrenante la lectură sunt cele două volume publicate de Niculae Gheran, adunând activitatea publicistică desfăşurată de câţiva ani încoace: Sertar (evocări şi documente), Editura Institutului Cultural Român, 2004, şi Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (evocări şi documente), Editura Academiei Române, 2007. Cele două cărţi trebuie citite împreună, pentru că sunt mărturia aceleiaşi etape de transformare semnificativă a scriiturii lui Niculae Gheran.
Mai întâi, e evident spiritul publicistic al tuturor evocărilor. Istoricul literar scrie alert, cu nerv, cu umor, cu simţul pitorescului social, un fel de reportaje retrospective, instantanee de viaţă (cotidiană sau oficială), episoade comice din sfera politică sau culturală, evocând cu sarcasm şi distanţare un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat. Are, desigur, importanţă faptul că paginile de istorie literară din volumul Sertar au fost, în anii 2002-2004, foiletoane în revista "Adevărul literar şi artistic", iar cele din volumul următor au apărut în 2005-2007 în revista "Cultura". Documentul sau mărturia aduc o puternică tuşă de culoare în peisajul social-uman.
În al doilea rând, e din ce mai evident talentul de prozator cu care sunt scrise aceste evocări. Niculae Gheran e un umorist sarcastic, un moralist subtil, un observator perspicace al moravurilor literare şi sociale. Îşi pune în scenă cu atenţie personajele şi când e vorba de lumea lui Rebreanu, şi când aduce în prim plan întâmplări din perioada comunistă sau, uneori, postcomunistă. Memorialistul îşi creează atmosfera, personajele, conflictul şi, desigur, poanta întâmplării. E mai narativ, mai sarcastic şi mai pitoresc, cum nu a fost în paginile sale anterioare de istorie literară.
Nu e un act de complezenţă din partea mea (de ce ar fi?) să remarc această epicizare a scrisului unui istoric literar şi o îndreptare categorică spre proză. De la scenariul de istorie literară şi memorialistica pitorescului cultural nu e decât un pas până la proza de ficţiune. (L-a făcut şi Dumitru Micu.) Pentru cei mai mulţi cititori, sau poate chiar pentru prieteni, va fi o surpriză faptul că Niculae Gheran îşi ia revanşa ca prozator. În numărul 2 (22) din 2007 al revistei bistriţene "Mişcarea literară", Niculae Gheran publică un amplu fragment din romanul Arta de a fi păgubaş. S-ar putea ca viitorul roman să meargă pe linia ficţionalizării unor posibile memorii şi să ne facă să ne gândim la referinţele reale ale unor personaje fictive. Dar e cert că Niculae Gheran scrie cu umor şi vivacitate. Descopăr chiar că, la senectute, istoricul literar năzuieşte să se întoarcă la aspiraţiile (le-am putea zice chiar păcatele) tinereţii: proza satirică. O pagină de confesiune din volumul Cu Liviu Rebreanu şi nu numai dezvăluie nostalgia şi posibila revanşă: "Cu mine sau fără mine, Rebreanu rămânea oricum un mare fluviu al literaturii române, chiar dacă multă vreme, precum Nilului, nu i s-ar fi cunoscut izvoarele. Din această pricină, nu voi regreta niciodată intenţia de a-l fi repus în circulaţie la adevăratele lui înălţimi, ci amânarea sine die a propriilor mele proiecte literare. Debutasem în revista Tânărul scriitor (IV, nr. 9, sept. 1955), cu o schiţă satirică. Alte încercări erau de aceeaşi factură, în proză stilul pamfletar fiindu-mi mai la îndemână, mereu tentat să fac haz de necaz. Numai că atunci acest gen literar nu era defel agreat, formele lui de manifestare ţinând de periferia tiparniţei noastre. În acest context, mi s-a părut mai onorabil să ucenicesc în atelierul dlui Rebreanu, fără să ajung niciodată calfă. Abia în ultimii ani, când m-am apropiat de sfârşitul ediţiei de Opere, mi-am îngăduit libertatea de a mai scrie şi altfel, desprins de povara textelor rebreniene. Din păcate, evocările şi eseurile publicate în reviste şi, parţial, incluse în volumul Sertar sunt departe de cartea visată, cu pagini despre destinul generaţiei mele trădate. Dumnezeu ştie dacă timpul rămas îmi va fi suficient" (p. 158). Am dat in extenso această mărturisire, pentru că ea e mai în măsură decât orice altă explicaţie alambicată să dea o idee despre direcţia în care tinde să o ia scrisul lui Niculae Gheran. Autorul vrea să revină la proza satirică din tinereţe, dar depăşind schiţele înspre un roman al generaţiei, rămânând probabil în sfera aceluiaşi "stil pamfletar". Nu se putea să dau o caracterizare mai bună a actualelor schiţe de istorie literară ale lui Niculae Gheran.
După "40 de ani de editorlâc", cu toate reuşitele, istoricul literar nu-şi poate reprima tristeţea sacrificiului de sine: "Ajuns la senectute, aş îndrăzni să spun că doar tinereţea rămâne girul marilor elanuri, când este vorba de înfăptuirea unor proiecte de largă respiraţie. Întârziate, ele suportă inevitabil riscul abandonării, de cele mai multe ori din pricina timpului în care eşti osândit să trăieşti. Numai astfel îmi explic luxul de-a fi fost consecvent cu mine însumi, răbdarea de-a fi lăsat zilele să se scurgă fără să le ţin socoteala, ca şi cum Dumnezeu mi-ar fi garantat că voi trăi vreo sută de ani. Nu mai puţin adevărat este că niciodată nu mi-a trecut prin minte că exegeza rebreniană şi fructificarea ei îmi vor măcina din viaţă... 40 de ani. Precum cartoforii, m-am aşezat la masă convenind ca jocul să nu ne fure prea mult. Vorbe - deoarece, peste tururile de onoare, au urmat repetate prelungiri, mereu pentru recuperarea timpului pierdut, hărăzit altminteri să se ducă pe Apa Sâmbetei" (p. 155).
Scriitorul amânat îşi spune aici oful, întristat că istoricul literar i-a furat timpul şi posibilitatea de afirmare. Modestia editorului nu-l satisface: "În cazul unui autor de ediţie critică, singura lui pricopseală este de a se îngropa la zece metri sub monumentul ridicat de el, într-un anonimat perfect" (p. 156). Nu-i, astfel, surprinzător să aflăm, după ce-i cunoaştem ambiţia ascunsă de prozator satiric, că Niculae Gheran nu ar mai proceda la fel, dacă ar avea posibilitatea să-şi reia destinul (p. 156). Situaţia nu e deci nici pe departe una lejeră, relaxată, acceptabilă. Dimpotrivă! Avem concentrată aici drama profundă a unui istoric literar şi editor. Iar motivele acestei decepţii sunt dintre cele mai serioase, angajând chiar deficienţe de sistem: indiferenţa instituţiilor politice şi a celor culturale, absenţa unui program naţional de valorificare a patrimoniului literar, carenţa instrumentelor bibliografice, ceea ce face, ieri, ca şi azi, să "rămânem proprietari pe teritoriile vaste ale unei culturi neinventariate" (p. 158). Aceste lipsuri cronice determină o mare pierdere de timp şi risipă de energie celui care se consacră editării operei unui clasic, într-o muncă istovitoare în care trebuie să ia de la capăt şi de unul singur obligaţii de informare şi documentare care ar trebui să fie ale unui colectiv sau ale unei instituţii întregi. Niculae Gheran povesteşte într-un text, intitulat La închiderea ediţiei (p. 159-167), prefaţă la volumul 23 al ediţiei de Opere Liviu Rebreanu, o bună parte dintre dificultăţile pe care le-a avut de surmontat. Concluzia e la fel de tristă şi la fel de autoironică, fără nimic consolator, ca şi în confesiunea pe care am citat-o anterior pe larg: "Ce să mai spun la apariţia ultimului tom din seria de Opere, care, pe nesimţite, mi-a legănat lenea de a scrie propria mea carte, sufleteşte dorită mai mult? Momentul mă ia parcă pe nepregătite şi, efectiv, rămân interzis. Dar, la urma urmei, pe cine interesează? Cel puţin acum. Noroc că post-mortem mai avem o şansă" (p. 167).
Am insistat pe drama scriitorului înăbuşit în activitatea istoricului literar şi mi-a rămas prea puţin loc să arăt modul în care Niculae Gheran face haz de necaz, cum spusese el însuşi că şi-ar defini specialitatea atitudinii epice. Proza lui satirică e memorabilă. Rezum două-trei texte. În prima parte a volumului, Niculae Gheran scrie pornind de la diferite secvenţe biografice rebreniene. Un episod evocă dialogul epistolar al tânărului Rebreanu cu foarte tânărul său editor din Orăştie, Sebastian Bornemisa (p. 13-25). Detaliile de negociere sunt extraordinare: "Târgul să zicem că s-a făcut numai pentru 200 de pagini şi nu pentru 240. Atunci ar fi să primeşti de fiecare pagină lei 1,50+1 ezemplar. Manuscrisul trimis, mai mult de 8 coli=128 pagini nu va da; prin urmare onorarul se va reduce cu diferenţa - sau vei primi pentru volum de 128x1,50 şi 128 ezemplare" etc. Rezultă o poveste savuroasă a debutului rebrenian, cu două personaje (autorul şi editorul) la fel de constrânse de împrejurări la rigori economice. Într-un alt episod, îl vedem pe Rebreanu, situat "între socialişti şi contrabandişti" (p. 39-51), evadând din Bucureştiul ocupat de nemţi în Moldova, în 1918, într-o întâmplare povestită de Gheorghe Cristescu, primul secretar general al PCR. Versiunea nuvelistică are palpit epic, ritm şi contrapunct ironic subtil. Însă piesa antologică a volumului, prin umorul ei extraordinar, pendulând între comedie şi dramă, este cea consacrată funeraliilor lui Arghezi (p. 171-177). Regizorul din umbră se vrea însuşi Ceauşescu. Executanţii sunt toţi crispaţi, alarmaţi. Se scriu versiuni speriate ale posibilelor necroloage. Maestrul de ceremonii este Ion Stoica, un cinic ingenios, ocupat cu pregătirea cadavrului, a locului etc. Portretele tuturor participanţilor au relief, linii sarcastice şi tuşe specifice: "În ziua cea mare, şeful statului a sosit şchiopătând: îşi scrântise piciorul la o partidă de volei, în week-end-ul de la Snagov". E un exemplu de virtuozitate a unei memorialistici învăluite în umor şi ironie. Biograful lui Rebreanu a dezertat în tabăra lui Ilf şi Petrov, transformându-se într-un comediograf.
Schiţele satirice din volumele Sertar şi Cu Liviu Rebreanu şi nu numai îl legitimează pe Niculae Gheran ca prozator, chiar înainte de apariţia primei sale cărţi de ficţiune, romanul Arta de a fi păgubaş.