ALEXANDRU BURLACU
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”
Abstract
Valeria Grosu demonstrates availability of freedom in imagination, openness to poetic experiment, growing from material poetry which is vegetal and „referential” to spiritualized one, which is heretical and ethereal, largely „retro” fashioned. Religious sentiment towards the end of her carrier is remade from the angle of soft postmodernism slightly indecisive in „Transfiguration” and well-marked in „Heretical Honey” joining Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Eugen Cioclea, Vsevolod Cernei and other „runagates” of the 1970s generation.
Keywords: idyllic pattern, ars poetica, anthropomorphism, modernism, soft postmodernism, contradictory relations, sacred poetry, new concept of poeticism, volume architectonics.
1
Intuindu-i potenţialitatea ei de creaţie, Liviu Damian, într-un cuvânt de întâmpinare la cartea de debut „Chip şi suflet” (1979), afirma: „Iată o tânără şi interesantă autoare ce nu se grăbeşte a intra sub tutela unei singure (şi consacrate) modalităţi poetice. Placheta de faţă se prezintă ca un jurnal liric, meditativ, întrebător. În aceasta rezidă prospeţimea, complementaritatea cărţii faţă de alte culegeri ale colecţiei «Debut». Care va fi evoluţia expresiei poetice a Valeriei Grosu? Greu de spus azi. Pentru că această devenire depinde nu numai de cărţile pe care le-a citit sau le citeşte Valeria Grosu, nu numai de ambiţiile debutantei, ci şi de însăşi viaţa ei, de muncile pe care le va înfăptui, de plinătatea dragostei ce o va dărui altuia şi de răspunsurile cu care va fi răsplătit preaplinu-i sufletesc. Simţire poetică, gând şi cuvânt ager Valeria Grosu are, deschidere spre comunicare, caracter – la fel”.
Peste ani, parcă luând între paranteze un destin de creaţie, Mihai Cimpoi în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” notează că Valeria Grosu scrie „un jurnal liric, meditativ, întrebător” (Liviu Damian), transfigurând un timp ce curge încet, timp al ninsorilor domoale, al ninsorilor cu privighetori, al dragostei albe, într-un cuvânt al „sufletului călător” dintr-o fiinţă în altă fiinţă. Poeziile din „Schimbarea la faţă” propun o viziune spiritualizată, înmuiată în taină şi lumină divină, care se traduce – arghezian – în rugă, imn şi psalm”.
Până la apariţia volumului „Schimbarea la faţă” (1990) poezia Valeriei Grosu este totalmente neglijată de critică. Poeta ar fi avut „nenorocul , remarca Andrei Ţurcanu, să debuteze editorial într-un timp cu Renata Verejanu şi Elena Vicol şi – dintr-o inerţie optică – reflexele negative din plachetele de versuri ale ultimelor două autoare au trecut mecanic şi asupra liricii din Chip şi suflet”.
Valeria Grosu venea cu o cultură a scrisului elevat, sensibilitate şi prospeţime necontrafăcută. Foarte firesc şi neaşteptat de inedit, în viziune, este poemul cu statut de artă poetică, expresie a consubstanţialităţii eului cu forţele obscure şi vegetative, statornice şi vremelnice ale fiinţării, ale continuităţii în creaţie: „Iată-mă, vin,/ din noapte, din marmură,/ dintr-un descântec,/ din piatra de temelie,/ din petala de nufăr,/ din văpaia ochilor cucuvelei,/ din sihastrul cântec al cucului./ Iată-mă, vin,/ vin din candoarea fântânilor adânci,/ din perfuzia mării/ în înseninarea-i din zori de zi./ Vin cu talazurile,/ cu licuricii,/ cu peşterile,/ cu vulcanii şi cu zăpezile,/ cu pruncii din sângele meu./ Vin şi aduc taina mea” („Iată-mă vin”).
Antropomorfismul poetic „răsturnat”, chiar dacă nu e unul programatic, poate fi conceput şi ca o replică la poezia confraţilor de condei. Proiectarea eului în elementele lumii înconjurătoare, a vegetaţiei luxuriante, devenise un poncif în poezia generaţiei „ochiului al treilea”. Instinctul vitalist, puternic pronunţat ca la N. Dabija, conferă plachetei de debut un aer de dulce euforie prezent pretutindeni, şi mai cu seamă în poezia erotică a vârstei adolescentine.
Taina, înţeleasă ca un criteriu fundamental al poeticităţii, în spirit neoromantic, blagian, stă la temelia naşterii unei lumi noi, aflate între vis şi realitate: „Vivaldi, concert la minor – / balansez, învăţ să merg uşor,/ să mă ridic în spicul ierbii/ şi iarba – să nu se îndoaie,/ şi nu e în vis./ Iată fluturii, gâzele, nourii, umbra mea/ şi cea de o clipă a păsării -/ fiecare duce cu sine un glob de pământuri,/ ape, văzduhuri,/ fiecare ţine pe umerii săi nemărginirea/ şi iarba nu se îndoaie. Înseamnă/ că aş putea şi eu să merg uşor,/ să mă destram până la transparenţă/ şi să mă adun într-o rocă,/ prin care nu se vede,/ şi, totuşi,/ iarba ar rămâne neclintită sub paşii mei./ Vivaldi, concert la minor -/ balansez, învăţ să merg,/ istovitoare pregătiri de zbor fără aripi,/ zbor pe spicul ierbii,/ zbor de polen din stamină în stamină/ până la rădăcina din care am înflorit -/ vreau s-o văd, să mă aplec peste tentaculele/ ei albe, neştiutoare,/ să cobor şi să n-o ating,/ s-o las netulburată în împlinirea ei,/ în trecerea ei de miraj prin toate timpurile./ Vivaldi,concert la minor -/ balansez, învăţ să merg uşor,/ deprind echilibrul” („Vivaldi, concert la minor”). Poemul anticipează motivele obsedante ale deprinderii echilibrului, un echilibru al fachirului balansând pe aţă. De acum încolo deprinderea echilibrului devine o obsesie fundamentală. În plan imagistic, antinomia „chip – suflet” generează la rândul ei multe altele: „viaţă – moarte”, „materie – spirit”, „natură – divinitate”, „îngeresc – diavolesc”, „dumnezeu – om” etc.
Sensibilitatea poetei rămâne, într-o anumită inerţie, tributară muzicalităţii sonore şi repetiţiei ritmice: „Şi cânta fetiţa ceea/ În castelul ei de nuc:/ – Toate vânturile, toate,/ Toate ţie ţi le-aduc!// Şi cânta fetiţa ceea/ În castelul ei de nuc:/ Să mă clatini, să mă legeni,/ Să m-adormi ca pe un prunc!// Şi cânta fetiţa ceea/ Către zarea ce-asfinţea:/ Chiar de eşti o dumnezeie,/ Eu voi fi stăpâna ta!” („Şi cânta fetiţa ceea”).
Personajul poetic, dotat cu o acută percepţie senzorială, balansează între antinomiile sale existenţiale, recurge la o poveste de călătorie în lumea liliputanilor, schimbând viziunea gravă pe gestul ludic: „Sunt un colos aici,/ şi talpa mea – prăbuşire de munţi/ peste aceste întinse imperii de gâze,/ şi uşoara mea respiraţie -/ nişte uragane dezastruoase,/ care smulg acoperişuri şi aripi,/ şi oraşe clădite de veacuri./ Dar mă aplec peste tufa de lucernă,/ o resfir cu mâinile mele/ de monstruoasă fiinţă,/ mă uit cu ochiul meu de ciclop:/ vaca domnului trece,/ legănându-se sub povara/ chipului calm în roşu-negru/ de pe spinarea ei,/ buburuzele nasc mereu/ rânduri de aripioare străvezii,/ furnica rostogoleşte/ dintr-o prăpastie în alta/ pietroiul unei fărâmituri,/ cărăbuşul dormitează în pragul casei sale.// Nu s-a întâmplat nimic,/ e mijloc de vară,/ e pace” („Sunt un colos aici”).
Poemul, raportat la societatea umană, poate fi lecturat ca expresie a fricii, a dezastrelor monstruoase în sistemul totalitar. Într-o altă cheie, aflăm aici o fină parodie a gigantismului, proliferat gratuit şi lamentabil în transfigurarea mult trâmbiţatului „om nou”. În confesiunea „Mă duc să văd ogoarele” starea de suflet nu e mai puţin confuză: „Mă duc să văd ogoarele, seara,/ şi de fiecare dată îmi pare/ că m-am pornit de cu zori/ şi am ajuns când depărtările fumegă./ Zic am ajuns, fiindcă mă opresc/ pe creasta de deal, unde mă împart egal/ cerului şi pământului/ şi lumii care începe să cânte/ din bucium atunci./ Sunt aici, sunt acolo,/ sunt pretutindeni;/ sunt acel ce vine,/ sunt şi acel ce pleacă,/ mă desfată întunecimea brazdei,/ mă striveşte liniştea/ şi eu tot întreagă rămân -/ eu şi bucuria mea,/ eu şi pacea sufletului meu” („Mă duc să văd ogoarele…”).
Relaţia antinomică între „chip” şi „suflet” revine în multe alte paradoxuri nu numai la nivel de structurare a materiei poetice a volumului, dar şi la nivel de expresie: „Sunt sugaciul/ şi sunt/ bătrânul de o mie de ani, totodată” („Cunosc acest cântec”), cu alte cuvinte, o poezie obedientă în faţa convenţiilor romantice, centrată pe un cult al antitezei, confirmat şi de titlul volumului.
2
După o lungă tăcere apare cel de al doilea volum, „Ninsori cu priveghetori” (1988), rămas şi acesta fără ecou. Toate cele trei cicluri, „Zicerea pământeanului”, „Ninsori cu priveghetori” şi „O privelişte albă, un brâu albastru”, evocă timpul şi spaţiul copilăriei: „Satul meu, străjuit de salcâmi/ Şi de nuci – oşteni mai bătrâni./ Luna în crengi, scut de aramă,/ Iar mareşali – tată şi mamă” („Satul meu, jinduită pradă”). Poeta se lasă pradă „fulgurii de şoapte” şi închină cuvânt de laudă poetului anonim: „Stihiile lumii: apa, focul, ninsorile/ Îmi sunt de la o vreme care de căpătâi./ E zi, e noapte, citesc în ea scrisorile/ Poetului celui dintâi” („Celui dintâi”). Universul imaginar e populat de oamenii din sat: „Mi-s atât de dragi oamenii satului meu pe-nserate/ Când se întorc acasă de la câmp,/ Feţele lor obosite parcă-n aramă veche sculptate,/ Parcă neştiutoare de spaţiu şi timp” („Oamenii satului meu”).
Modelul idilic e proliferat în toate ce vede cu ochiul amintirii, fascinat de unicitatea landşaftului rustic peste care tronează pacea şi greierul înnebunit de cântare: „Nici munţi cărunţi, nici lunci cu iarba înaltă,/ Nici codru la margine, nici marea, nici ea./ Doar un greier înnebunit de cântare/ În Sofia mea.// Doar luna bătrână lângă iazul lui Iancu/ în bobi de rouă vă poate da:/ E dor, femeie. E pace, bărbate./ E Sofia mea.// Doar câmp de mătase, doar drum şerpuit,/ Doar floare de mac la cap să vă stea,/ Când negura fuge din Calea Lactee/ În Sofia mea.// Şi doar „bună ziua” şi doar „sănătate”,/ Doar „pace pe lume”, doar pace, doar ea./ Şi greieru-acela nepotolit în cântare/ În Sofia mea” („Sofia mea”).
Rar de tot, echilibrul sufletesc e descumpănit de înaintarea civilizaţiei, timpul adamic al copilăriei e periclitat de invazia „lutăriilor” simbolice, prefigurând golul sufletesc ce ameninţă noua civilizaţie: „Pe lunca roasă de iarbă/ Lutăriile înaintează, viitoarea civilizaţie./ Cailor le năpârleşte/ Până şi numărul/ De inventariere.// Poeţii din veacurile trecute/ Li s-ar fi părut monstruos/ Numele lor – o cifră/ Arsă în carnea lor/ Până la os.// Iar noi, ce vom deplânge,/ Noi – în mituri încă centauri?/ Jumătatea falnicului nostru trup/ rătăcind prin coclauri,/ Ori licărul adânc al sufletului/ În ochii lor chinuiţi…// Ferice de pasărea care zboară,/ Ferice de caii nepotcoviţi” („Caii”).
Poanta cu „pasărea care zboară” şi „caii nepotcoviţi” sugerează drama existenţei fiinţiale într-o societate închisă, o idee reluată în unul dintre cele mai inspirate poeme ale volumului: „Lună plină, biet felinar demodat./ Urcând pe cer bătrâneşte, cuminte./ Doar eu îţi văd ochiul înlăcrămat/ De vânt şi aduceri aminte.// Doar eu te ştiu de pe când aveai/ Nărav de fiară nepământească:/ Aici dulce şi tandru adulmecai,/ Dincolo totul ardea ca iasca.// Dezastru lăsai pe câmp. Şi rubine./ Apoi sătulă de jocul acela nătâng/ Coborai vinovată pe prispă la mine/ Să mă iscodeşti de ce plâng.// Umbletul tău mătăsos îmi alina/ Singurătatea neştiutoare, frica de noapte./ Lună plină, copilăria mea/ Roşie, clară, sălbatică/ Pe muchia zării păşind lunatică” („Lună plină, copilăria mea”). Singurătatea neştiutoare, frica de noapte, copilăria roşie, păşind lunatic devin uşor ambigue, evazive, dar şi exemplare în planul fuziunii spiritului cu materia.
3
Cu „Schimbarea la faţă” (1990) se suspendă timpul copilăriei şi se prefigurează unele metamorfoze în conceptul de poeticitate, însă adevărata schimbare la faţă (în contextul poeziei precedente) se produce totuşi în volumul următor. Deocamdată, acestea se fac evidente în câteva poeme – „Trinitatea lupului”, „Punctul de vedere al mierlei” şi în ciclul de 14 poeme din „Schimbarea la faţă” – poeme care o consacră drept o „eretică” a generaţiei „ochiului al treilea”. Ciclurile, trei la număr, ar avea potenţialitatea unei construcţii simbolice, evocând unitatea divinităţii revărsată, contopită cu lumea.
Poeta e permanent în căutarea echilibrului fiinţial, un echilibru tulburat fără încetare de presentimentul lunecării în abis, survenit după despărţirea de copilărie: „Tot mai aproape de pământ mă las/ În toamnă lunecând cu înfiorare…” Precaritatea existenţei umane este ideea obsesivă în ciclul „Îmblânzirea izvorului”. Lupta cu umbra, într-o viziune antropocentristă sau panteistă, se transformă în alte umbre: de pom, de lebădă, de ultimul mânz sălbatic (un motiv mai vechi al libertăţii) etc. Totuşi, o umbră care va rămâne atât de invidiată: „Cândva umbra mea se va răzvrăti,/ Se va opri în loc îngândurată:/ De mâine, umbră de pom voi fi,/ Umbră de pom cu umbră de frunză împovărată.//…De mâine voi fi o umbră atât de însingurată/ Încât o voi invidia pe cea gudurându-se la picioare” („Triptic cu umbra”).
Ea scrie în apărarea lupilor, a ochilor plini de ură, a năpăstuitului de glorie etc. Scrie în apărarea argumentelor la judecata de apoi: „Eu scriu în apărarea Vechiului Testament/ Care îmi bate mereu obrazul./ Eu scriu în apărarea ultimului argument/ Al vieţii, când o să-mi sune ceasul” („Ultimul argument”).
Valeria Grosu are un feeling deosebit al peisajului autumnal, dar chiar şi „în grădină” intuiţia afectivă îi deşteaptă imaginea apocalipsei: „Iz de apocalipsă în grădină” („Toamnă”). Hipersensibilitatea e copleşitoare: „De-alinătoare lucruri sunt rănită/ Mai arzător şi mai fără cruţare./ Ca o secure-n pieptul meu înfiptă/ Luna, în crengi de plop, mă doare” („Mă dor prietenii”). Un dramatism istovitor domină peste lumea ei interioară:
„Ca-ntr-un fachir ce eram
Infailibil, cu flacăra-n gură,
Loveşte în mine raza de lună.
Dar curge sânge din zgârietură.
Atacabilă sunt şi pentru picul de rouă,
Pe care nu-l pot trece înot.
Şi nici firul de nisip din cerul gurii
Să-l preschimb în perlă nu pot.
Plopul din geam rafale turbate lansează,
Dar nu mai sunt ştiutoare de graiuri străbune.
Ca pe-un fachir, atunci când cortina se lasă
Şerpi îmblânziţi aşteaptă să se răzbune”.
(„Criză”)
„Textul lumii” fuzionează cu textul biblic, mitic sau livresc. Viaţa e ca un spectacol şi, când „cortina se lasă”, ea este ameninţată de şerpii lui Laocoon, trăirea e un „continuu scurtcircuit”, un „râu întors din revărsare”; ea stă „ca în adânc de mare” sau, dimpotrivă, zădărnicia existenţei e reclamată în poeme ca „Sisif”, „Dedal”. În ultimă instanţă, viaţa e un „Cerc rotitor, cerc rotitor/ De-un veac şi de-o clipită” („Osie”), toate aceste motive sunt preluate şi esenţializate incontinuu. Într-o altă rescriere, de exemplu, locul şerpilor (ca simbol al răului imanent) îl ia Leviathanul.
Ciclul al doilea, „Schimbarea la faţă”, inserează 14 poeme cu îngeri şi erezii: „Îngerul de luni (singurătăţii)”, „Îngerul de marţi (îndoieli)”, „Îngerul de miercuri (judecăţi)”, „Îngerul de joi (osânde)”, „Îngerul de vineri (amânări)”, „Îngerul de sâmbătă (disperări)”, „Îngerul de duminică (infailibila iubire)” transcriind patimile şi hristoitia eului poetic în „partea de trup şi partea de duh” programatic anunţate încă în „chip şi suflet”, dar un suflet devenit sceptic acum.
Antiteza între infailibilitatea dumnezeiască şi firea omenească stă la temelia psalmilor. În spaţiul timpului de tranziţie se răscolesc „ereziile tunătoare”, se confundă „rana cu răsăritul de soare”, se încearcă a omeni „sabia-n teacă”, se exaltă „tragicomediile sentimentale”, se pângăreşte cimitirul, mâinile sunt de „sânge până la coate”, „goană oarbă după vânt”. Spovedaniile personajului liric în faţa lui Isus Cristos au ceva din imprecaţiile argheziene: „La fel şi sângele meu zvâcnind dureros/ Vechea, oarba forţă îşi struneşte/ îngreţoşat de stârvurile fierbând viermănos./ Eu nu sunt ca tine./ Eu judec omeneşte!// Şi-oricât de tare-i în mine credinţa/ Şi-oricât de bun i-adăpostul ce-mi dai,/ Pentru că-i laşi să-mi pângărească părinţii,/ Voi cârti! Voi huli! Pleacă, hai!” („Îngerul de sâmbătă”). Apostrofarea, ca gest eretic, e un alt însemn ce prevesteşte şi el „mierea” asociată cu învăţătura celui răstignit.
Saltimbancii istoriei se dau în spectacolul clarului de moarte: „Saltimbanci balansând pe-o aţă/ În hohotul dedesubt, sau de mai departe…/ Stăpânim suveran o vâlvă de ceaţă/ Orbecăind înspre un clar de moarte,// Singuri fiind de fapt fiecare/ Cu îngerul său păzitor/ Care la înălţimea funiei întinse încearcă să zboare/ Şi e total lipsit de umor.// Sfârâie sfoara în nevăzuta dogoare/ A infailibilului îndrăgostit/ Aşternându-ţi, vai, sub tremurândele picioare/ Incandescentul lui infinit” („Îngerul de duminică”).
Sentimentul neantului, spaima de moarte sunt succedate de „bunavestire”. Şi cercul s-a închis deschizându-se într-o altă dimensiune existenţială. În cel de-al treilea ciclu, „Cuvânt către înfometatul de pâine”, poezia e înecată în proză, defavorizată de psalmodii ca acestea: „Trebuia, vezi Doamne, să vin în faţa ta cu îndoieli şi nu le aveam. Trebuia să cer să-mi dai, să-ţi scuturi şi peste mine mana cerească şi nu se putea” („Psalm”).
4
Experienţa intimă a poetei se decantează firesc în „Miere eretică” (2002). Volumul excelează prin rescrierea pe nou a obsesiilor răvăşitoare, esenţializându-le, şi plăcerea „textualistă”, evidentă în „Schimbarea la faţă”, capătă aici un caracter reconfortant. Placheta are 40 de poeme, debutează cu „Cine eşti?” şi se încheie cu „Mai sunt”, constituind mierea şi fierea substanţei iniţiatice.
S-a afirmat că poezia ei urmează calea anevoioasă de la persoana a doua singular (acel tu al tuturor corespondenţelor) la propriul eu, între „Cine eşti?” şi „Mai sunt”. O schimbare la faţă a pronumelui personal. La prima vedere, deranjează erezia/ necredinţa în convenţiile şi canoanele moderniste. Paradoxal e modul în care a fost concepută arhitectonica întregului. Contrar logicii moderniste, arta poetică e plasată către sfârşitul călătoriei iniţiatice, simbolismul căreia se rezumă la căutarea adevărului. Iată de ce o cheie de înţelegere a acestui periplu în spaţiul sinelui se află în poemul „Sens invers” cu revelaţia umbrei înfiorate, o obsesie cutremurătoare a poetei: „Întorc capul în spaimă şi-mi văd/ umbra/ Răsucită şi ea brusc, ca şi cum/ tresărind,/ Ca şi cum ar fi cineva în/ urma-i./ Cineva la fel de irezistibil înfiorat/ Uitându-se peste umăr în orbitele/ goale/ Ale nevăzutului/ brusc rostogolindu-se în şir rulant/ De alarmate semnale./ Dar trebuie să existe undeva un/ sfârşit,/ Unul, la capăt, oprit ca mine din mers,/ Odată ce începe sensul invers”. Alt indice al necesităţii unei lecturi inverse s-ar afla în ecourile din poemul „Alergare în cerc”:
„Cercul în care alerg ca şi cum nu există.
Este zi şi noapte ziua şi noaptea
interminabila ultimă sută de metri
voinţa de a te lăsa siluit de regulile ei
umbra-ţi fugind diformă
proiectată la fel pe aceleaşi porţiuni de distanţă
luarea de la capăt a ungherelor
spre care coteşti în goană
oglinda rezonanţa ei de sticlă pisată
în încheieturile fiinţei tale din carne şi oase
somnul vasta sală de antrenament
plină de ecouri”.
Ecourile de la sfârşitul acestui poem, consideră poetul Em. Galaicu-Păun, tot el redactorul şi recenzentul cărţii, ar fi şi „o sugestie de a citi poezia «în oglindă», de la cap la coadă (singurul punct se află chiar după primul vers, ceea ce vrea să însemne că acesta ar putea fi la fel de bine şi ultimul). Or, principiul «clepsidrei» funcţionează şi la nivelul întregului volum… Alte corespondenţe „răsturnate” sunt lesne de stabilit, la o recitire – în sens invers – a volumului”.
Într-o nouă definiţie metonimică, poezia e un „stres de cuvinte, eşuat şi divin”, e mierea eretică scursă de pe crucea de răstignire, o cunoaştere mistică, hărţuială între mare şi vânt, o picătură iniţiatică de rouă în bezna crescândă, e cântarea cântărilor pe muchia abisului, în definitiv, un posibil înec pe loc uscat, o imprevizibilă eşuare:
„Dând cu capul in zid, pentru a ne trezi
Într-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin,
Ne-am întrebat fiecare: ce este, ce-o fi
Acest stres de cuvinte, eşuat si divin?
Scursă de pe crucea de răstignire, această miere eretică,
Această hărţuială sadică între mare şi vânt,
Această picătură de rouă în bravadă bezmetică
Suliţe suave zvârlind în bezna crescând.
Aceasta cântare a cântărilor pe muchia abisului,
Acest Hercule grăjdar, în sirenă deghizat,
Acest stupid de posibil înec pe loc uscat
Despre care nu ştii nimic
Intrând în panica scrisului”.
(„Ars poetica”).
Antinomiile, aparenţele şi esenţele definesc existenţa în dimensiunea ei tragică şi sublimă. Panica scrisului este, de fapt, panica vieţii în faţa necunoscutului. E şi în acest poem o întoarcere la poetica din tinereţe, bazată pe principiul inversării, ilustrat în „ars poetica”(„Iată-mă vin”) din „Chip şi suflet”. Paradoxul cu antropomorfismul „răsturnat” e substituit prin paradoxul răsturnării construcţiei întregi.
Volumul ar fi o sinteză a unei noi iniţieri în ale texistenţei. Un poem e selectat din „Ninsori cu priveghetori”, iar alte patru, din volumul următor. Tocmai „Trinitatea lupului”, care ar constitui partea eretică a noului volum, e preluată totuşi din „Schimbarea la faţă”. Altceva e că aceste poeme se înscriu organic în noul volum, transfigurând obsesiile ei definitorii. Dar atât infern şi apocalipsă găsim doar la Andrei Ţurcanu.
Em. Galaicu-Păun observă cu perspicacitate: „Singura dată când autoarea înclină balanţa de partea naturii, aruncând în aer fragilul echilibru al axei de coordonate în formă de cruce, o face în „Trinitatea lupului”, poem absorbit de volumul de faţă ca un ritual dacic într-un scenariu creştin. Versurile gâlgâie de vitalitate, dar şi de o nespusă tandreţe („Doarme câte un lup în fiece copilărie” – cine dintre cei crescuţi la ţară cu poveştile bunicii nu a vibrat, citindu-l?); ferocitatea se stinge în graţia fiarei, la fel cum prinde „să se trezească gingaş sub sârma fioroasă/ Instinctul regnului, de continuitate”. Este, fără doar şi poate, una dintre cele mai frumoase poezii ale Valeriei Grosu, care, în economia cărţii, acoperă partea „eretică” a mesajului.
Indiscutabil, autoarea tinde către un model matematic al lumii artistice. Sunt şi alte indicii care trimit la ideea unei construcţii echilibrate. În „Cine eşti?” aventura iniţiatică demarează în noapte şi ia sfârşit „în zori..” care „pupă noaptea înrourată” (Mai sunt”), odată cu acestea unele poeme, cu încărcătură simbolică, nu şi-au găsit formula scontată. („Îngerul de miercuri” şi „Îngerul de vineri” se află în apropierea imediată, având cu totul altă logică în arhitectonica volumului precedent)
Şi totuşi volumul „Miere eretică”, fie chiar şi cu un oarecare limbaj vetust, ilustrează efortul (e adevărat, cu întârziere) de conectare la fluxul noii poezii din Ţară.