Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă a fost o aspiraţie de veacuri a ardelenilor. Doar că nu a celor români, ci unguri. Patria Mamă fiind Ungaria, evident.
În 1848, unul dintre principalele obiective ale Revoluţiei Maghiare (ultimul punct din cele 12 revendicări sau puncte ale Revoluției Maghiare) a fost unirea Transilvaniei cu Ungaria, realizată pentru scurt timp, fiind votată de Dieta de la Cluj pe 30 mai 1848.
Când vă mai zice vreun ungur că Transilvania a aparţinut 1000 de ani Ungariei, să-i reamintiți de PUNCTUL 12 al Revoluției Maghiare de la 1848. Dacă e adevărat ce zice, de ce au făcut o revoluție, printre altele, ca să se unească Ungaria cu o Transilvanie care îi aparținea deja?
Astfel, Marele Principat al Transilvaniei, atât de bocit de ardelenişti, a fost desfiinţat pentru prima dată la 30 mai 1848 de revoluţionarii maghiari. Acest Mare Principat era o ţară componentă a Imperiului Austriac, Împăratul purtând şi titlul de Mare Principe al Transilvaniei.
Revoluţia Maghiară a fost înfrântă, principatul reînfiinţat, dar nu pentru mult timp.
În 1863, părea că soarele răsare şi pe strada românilor din Ardeal: s-a convocat dieta de la Sibiu, aleasă după alte reguli decât până atunci, românii fiind bine reprezentaţi, deşi încă nu proporţional cu ponderea lor în populaţia transilvană. Ca urmare, maghiarii au boicotat-o. Românii şi saşii din dietă au votat egalitatea în drepturi a naţiunii române şi a confesiunilor sale, promulgată de Împărat pe 6 ianuarie 1865.
A ţinut doar până-n toamnă: pe 13 septembrie 1865, Împăratul a dizolvat dieta de la Sibiu şi a dispus convocarea unei noi diete la Cluj, deoarece începuseră în secret negocierile cu ungurii pentru Ausgleich – compromisul austro-ungar din 1867.
Imediat după încoronarea ca rege al Ungariei, pe 20 iunie 1867, Împăratul a semnat decretele de anulare a legislaţiei favorabile românilor votată de dieta de la Sibiu şi de dizolvarea a dietei de la Cluj, Transilvania urmând a fi încorporată Ungariei.
La începutul lui 1868, a intrat în vigoare legislaţia maghiară privind unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Aşadar, nu România a „cucerit” Transilvania „tolerantă” (dar nu cu românii) şi multiculturală (dar numai pentru trei naţiuni şi culturi).
Ungaria, nu România, a desfiinţat Transilvania.
A fost un ideal maghiar autodistructiv. Dacă nu ar fi făcut-o, puţin probabil să fi avut loc unirea cu România din 1918. Dacă România cucerea Ardealul în Primul Război Mondial, anexiunea nu ar fi rezistat în timp populaţiei revoltate și în niciun caz nu supraviețuia celui de Al Doilea Război Mondial. E drept că participarea României la război de partea care trebuia a făcut posibilă Unirea, dar fără animozitatea dintre românii și maghiarii ardeleni, nu ar fi fost votată și nu ar fi rezistat în timp.
Chiar românii din Ardeal nu ar fi vrut-o, conducătorii Partidei Naționale oricum au acceptat-o doar sub presiunea maselor în 1918, după cum arată Ioan Rusu Abrudeanu, dar despre asta cu altă ocazie.
Dar după ce au păţit, românii din Ardeal şi-au dat seama că nu se poate avea încrede în unguri sau în împăraţi şi că orice revenire la situaţia anterioară Ausgleich-ului, la un principat independent sau autonom, ar fi fost doar un pas înapoi temporar al ungurilor. Unirea cu România a fost singura garanție a drepturilor naționale ale românilor din fosta Ungarie.
Scopul ungurilor de-a lungul întregului secol al XIX-lea fiind unirea Ungariei cu Transilvania şi apoi maghiarizarea minorităţilor, ce român i-ar fi putut crede în 1918 că au revenit dintr-o dată la sentimente mai bune și au descoperit subit calitățile Transilvaniei independente/autonome și multiculturale?
Iată cum le răspundea Simion Bărnuțiu în Discursul de la Blaj românilor colaboraționiști cu puterea ungurească, căci și pe atunci erau dintr-aceștia, precursori de-ai lui Sabin Gherman:
”Să ne întoarcem acum la aceste legi e1 instituțiunii de jale pentru popor și de rușine sempiternă2 pentru aristocrația ungurească, să ne întoarcem cătră cel mormînt ce se numește Aprobate e Compilate3 în care zace națiunea noastră din Ardeal să culegem oarecîte flori galbine din florile morților cari cresc pe acest mormînt înfiorătoriu, ca să le dăm românilor cari vreu să vîndă limba e naționalitatea română pentru bunătățile uniunii ungurești, ca să-și pună cocardă la piepturi întru aducere aminte că au conlucrat la îngroparea națiunii lor înseși. (…) Întru un loc Aprobatele declară pe națiunea română scoasă din numărul statelor țării cu aceste cuvinte: «Cu toate că națiunea română în patria asta nici nu s-a numărat între staturi, nici religiunea ei nu e una dintre religiunile cele recepte, totuși până când vor mai fi suferiți pentru folosul țării, statul bisericii române să se țină de acestea» (…)
Într-alt loc zice că pe români numai pân-atunci îi sufăr în țară, până cînd le va plăcea principilor e locuitorilor, ungurilor, secuilor și sașilor: «Cei ce se țin de secta românilor au grecilor, care în timpul prezent se sufere pînă cînd va plăcea principilor e locuitorilor țării». 4
______________________
1și
2veșnică
3Approbatae Constitutiones Regni Transsilvaniae et Partium Hungariae eidem adnexarum și Compilatae Constitutiones Transsilvaniae, culegeri de acte ale dietei Transilvaniei din intervalul 1540-1653 care erau încă în vigoare în 1848.
Din citatul de mai sus se observă că Simion Bărnuțiu, deși nu un ”unionist” (nici nu avea cu cine se uni pe atunci, nu se uniseră încă nici Moldova cu Țara Românească), era totuși conștient că românii de peste tot erau o singură națiune: observați sintagma ”națiunea noastră din Ardeal”, din care se rezultă că, pentru Bărnuțiu, ”națiunea noastră” nu se reducea la Ardeal, cei din alte zone nefiind afectați de ”Abrobatele” și ”Compilatele” dietelor celor trei națiuni unite din Ardeal – ungurii, sașii și secuii.
Bărnuțiu nu este unionist, cum spuneam: în Manifestul românilor transilvani, un fel de replică românească la programul revoluționar maghiar în 12 puncte, el se declară gata să accepte chiar și unirea cu Ungaria, cu condiția organizării noii țări pe modelul cantonal elvețian sau federal american:
”12a Unirea Transilvaniei cu Ungaria. Fie, însă numai sub următoarele condițiuni: mai 1e se vor declara de șterse toate tri constituțiuni, a nemeșilor, secuilor și sașilor, cu legile lor care nu sufere proba dreptului filosofic. Toate diplomele nemeșilor din Ungaria și Transilvania să se ardă. Numirea naționalităților istorico-juridice să înceteze cu totul. Noi nu mai cunoaștem decât transilvani patrioți, cu drepturi egale. Toate numirile de comitate, scaune și districturi se vor șterge, se va face o nouă împărțire și rătunzire a ținuturilor, cari pe viitoriu se vor numi cantoane. La împărțire se vor observa pozițiune topografică, numărul lăcuitorilor (cîte 80 sau 100 de mii de suflete la un canton) și naționalitățile genetice, ca adecă oriunde să poată să intre în cantoane numai cîte o naționalitate, pentru ca administrația internă a cantoanelor să fie de tot independentă, ca în Nord America și Helveția, ținîndu-și de limbă oficială limba genetică proprie: cantoanele românești româna, secuiești maghiara, iară cele amestecate vor avea limba oficială pe a majorității, după ce minoritatea lăcuitorilor de altă limbă va fi mai puțin ca 1/3, iar dacă va fi mai mare, hârtiile să vor primi în două limbi. La cantoane amestecate să vor ține translatori.(…)”5
Iată oferta generoasă a românilor din Ardeal, respinsă cu trufie de maghiari, trufie și intoleranță care i-a costat în cele din urmă totul. Astăzi ei sunt cei care vorbesc despre cantonizare și Elveția, la fel cum se prevalează azi de promisiunile Declarației de la Alba Iulia din 1918, deși le-au respins! O ofertă refuzată expiră, nu te mai poți prevala de termenii ofertei după ce ai refuzat să o accepți și să o consfințești printr-un contract.
În treacăt fie spus, asemenea promisiuni făcute de românii ardeleni în numele României întregi au fost lipsite de orice suport legal și moral. Ei, românii ardeleni, la 1 Decembrie 1918 deja stabileau singuri, fără să ne întrebe, ”principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român” – rău început!
Bărnuțiu vorbește în Proclamația din 24/25 martie despre democrația maghiarizantă propovăduită de revoluționarii maghiari, care voiau democrație și drepturi, dar numai pentru maghiari:
”Mai dăunăzi zicea ungurii: «Învățați-ne limba apoi v-om da drepturi». Auziți fr[aților], la idei sucite! Cine i-au împuterit pe ei ca să lege drepturile de limbă sau unire? Nu le credeți, vreau a vă înșela. Răspundeți-le: «Proclamați pe nația română, lăsați-o în dieta Ardealului, prin reprezentanți aleși de români după numărul națiii noastre, lăsați pe români la județele comitaturilor, district[elor], scaunelor și atuncea vom vorbi și noi ca nație, și voi ca nație.»6
Realitatea relațiilor româno-maghiare este exprimată lapidar de Bărnuțiu și în manifeste adresate națiunilor dominante din Ardeal. Tonul se înăsprește pe măsură ce se intensifică teroarea revoluției ungare.
În manifestul Către frații unguri, săcui și sași:
”Frați unguri, săcui și sași. Relațiunile în cari stăm unul cu altul nu sunt prea îmbucurătoare, căci în frații unguri și săcui s-a înrădăcinat prea adânc acea părere deșartă, că românii și sașii ar fi în contra fericirii lor. Sașii asemenea sunt convinși tare că românii, ungurii și săcuii ar fi în contra lor și doar ar avea de cuget a-i despoia de drepturile ce le-au avut pân-acum, ba încă și de tezaurul (vistieria) cel mai scump și mai strâns legat de firea omului fiecăruia, adecă de naționalitate și de limbă. (…)
Frați unguri și săcui! În voi s-a înrădăcinat adînc acel simțămînt și nazuință greșită cu totul, și cu totul nedreaptă, ca să puneți cu sila limba voastră după cap tuturor națiunilor lîngă care v-au așezat sau providența dumnezeiască sau puterea armelor din timpuri barbare, și așa, voiți a le răpi ce au dînsele mai scump supt soare.”7
În manifestul următor, Cătră națiunea ungară și secuiască din Ardeal, după cum spuneam tonul e mai dur iar ungurii și secuii nu mai sunt frați ci concetățeni:
”Concetățenilor! Sînt veacuri de cînd locuim în pace cu voi în aceeași țară.
Puțin folos am avut noi din această împreună unire. Dar să lăsăm cele trecute.”8
La finele acestei proclamații, tonul devine amenințător:
”Deci feriți-vă de cruzimi nefolositoare, dacă nu pentru alte cuvinte, cel puțin pentru ca să apărați pe conaționalii voștri de asemenea tractare”9
Despre minunata conviețuire româno-maghiară din Ardeal, atât de lăudată de unii precum Sabin Gherman, iată ce are de zis Simion Bărnuțiu în manifestul Fraților români! din 20/8 octombrie 1848:
”Știți bine și voi, și istoria arată învederat, cîte rele au suferit românii de la domnii ungurești și cîte sufere pînă în ziua de [a]stăzi, așa cît putem zice că în tot decursul timpului, de cînd locuiesc românii împreună cu ungurii, viața lor n-au fost alta, fără numai o vale de lacrămi, o stare mai rea decît moartea și decît iadul însuși mai nefericită. Românii de atunci pînă în ziua de astăzi n-au avut zi bună, n-au avut dreptate, nici milă înaintea domnilor ungurești.”10
Evident, românii din Ardeal au uitat toate astea de poate azi să-i mintă unul ca Gherman ce minunat trai au avut românii în Austro-Ungaria.
El însuși greco-catolic, Bărnuțiu vituperează chiar în Discursul de la Blaj împotriva Unirii cu Roma din care s-a născut propria biserică:
”Cînd se lupta românii cu calamitățile aceste, ungurii catolici ardeleni încă scăpătaseră foarte tare și scăzuseră cu numărul supt domnirea principilor reformați, nu putea scoate nimică la cale nici în dietă nici aiurea, în favoarea catolicilor. Deci ei se folosiră de împrejurarea cea favoritoare în care se afla acum supt domnirea Casei de Austria, și chemară pe români la uniune nouă, legîndu-le toate drepturile, privilegiile și bunătățile besericii catolice, dacă vor părăsi catolicismul sau ortodoxia besericii răsăritene și vor îmbrățișa catolicismul besericii apusene. Așa românii, ca să scape de batjocurile cele multe, se plecară de aceptară această uniune cu ungurii. Zic într-adins cu ungurii nu cu Roma, pentru că credința catolică și ușurarea românilor nu era scopul ungurilor, ci aceste era numai niște împrejurări favoritoare (…) De aceea ziși că uniunea aceasta o făcură ungurii singuri pentru binele lor, nu în folosul românilor”11
Bărnuțiu constată, citându-l și pe protopopul Nicoară Beianul că așa-zisa Unire cu Roma, de fapt cu Strigoniul (Esztergom – cea mai veche episcopie catolică din Ungaria), nu a adus decât dezbinare între români și mustrare de cuget:
”Ce a păcătuit beserica noastră – întrebăm și noi cu episcopul Inocențiu – dacă cumva n-a păcătuit unindu-se, de se pedepsește cu infamie și derizoriu? Cu uniunea deodată a intrat o ură între români, care a ținut mai bine de 80 de ani. (…) Atît era de mari relele care le suferea națiunea română de pe urma uniunii, încît încă pe la a[nul] 1735, așadar numai preste 35 de ani după făcuta uniune, se plânge amar protopopul unit Nicoară Beianul către episcopul Inocențiu cu aceste cuvinte: «tare mă tem că nu vom avea alt folos din unirea aceasta care o am făcut, ci vom rămînea numai cu ura între frați și cu mustrarea cugetului.»”12
Iată așadar demolate toate construcțiile propagandistice privind binefacerile minunatului Imperiu Autriac, ale Ardealului de sine stătător în care românii nu aveau decât un loc de tolerați, de slugi și în fine ale Unirii cu Roma, o uriașă trădare comisă pentru avantaje materiale și promisiuni deșarte de clerul ortodox ardelean. Chiar cu vorbele unor români ardeleni greco-catolici, trăitori în epocă deci martori la cele despre care scriu, spre deosebire de Sabin Gherman.
De fapt, trădătorii au fost înșelați și au primit puțin din ce li s-a promis. Unirea cu Roma nu i-a scăpat de statutul de tolerați:
”Cine va putea zice că uniunea a muiat inima ungurilor ca să voiască binele națiunii noastre și să-i deie îndărăpt drepturile răpite? (…) Dar cînd cerea să se receapă13 și națiunea română ca cele trei națiuni, Staturile și Ordinile-i răspundea că se va răsturna casa țării pe ei dacă-i vor lăsa și pe români să între într-însa.”14
__________________
13primească
______________
4Simion Bărnuțiu, Discursul de la Blaj în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 40
5Simion Bărnuțiu, Manifestul românilor transilvani în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 36
6Simion Bărnuțiu, Proclamația din 24/25 martie în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 35
7Simion Bărnuțiu, Cătră frații unguri, săcui și sași în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 59
8Simion Bărnuțiu, Cătră națiunea ungară și secuiască din Ardeal în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 63
9Ibidem, p. 64
10Simion Bărnuțiu, Fraților români! în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 64
11Simion Bărnuțiu, Discursul de la Blaj în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 42
12Simion Bărnuțiu, Discursul de la Blaj în Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Ioan Chindriș, ed. Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Cluj-Napoca, 1990, p. 43
14Ibidem, p. 44
