În ziua de 20 aprilie a anului 1839, în Sigmaringen, un oraș din sudul Germaniei, din regiunea Baden-Württemberg, așezare străbătută de Dunăre în lungul ei drum până la Marea Neagră, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen.

După 27 de ani, el este cel care a acceptat propunerea elitei românești din acea vreme de a fi domn al României în urma detronării fortațe, dar pragmatice, din 11 februarie 1866, a lui Alexandru Ioan Cuza.

Principele Karl a fost al doilea fiu al principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, urmaș al vechii dinastii germane de Hohenzollern, menționată întâia oară în anul 1061, și al principesei Joséphine Frederica Luise de Baden. A avut trei frați și două surori.

A învățat la Dresda, unde a stat până în anul 1856 – vacanțele le petrecea cu  părinții care locuiau atunci la Düsseldorf și la castelul bunicilor din Boemia. După finalizarea studiilor în Dresda, s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pentru a obține gradul de sublocotenent de dragoni – ca membru al casei de Hohenzollern nu era obligat să susțină examenul. Tatăl lui, încântat de intenția fiului său, i-a cerut comisiei de examinare să-l trateze ca pe orice alt candidat. După patru zile cu emoții, a obținut calificativul „bine”.

„Aici s-a manifestat deja independența firii lui și, dublată de o anumită ambiție, dorința ca toate să și le datoreze lui însuși, și nu unor privilegii deținute prin naștere. Faptul de a se număra printre Hohenzollerni l-a umplut totdeauna de o mândrie pe deplin justificată, dar tocmai de aceea voia ca prin forțe proprii și ca urmare a bagajului său de cunoștințe și aptitudini să cucerească locul pe care alți principi îl consideră ca pe ceva ce li se cuvine     pur și simplu. Aceasta ne explică multe din mentalitatea tânărului prinț, dar și din evoluția de mai târziu a principelui și regelui, care permanent și-a impus exigențele cele mai înalte și care, în simplitatea lui soldățească, a explicat în repetate rânduri: «Ceea ce poate omul însuși să facă nu se cade să lase a fi făcut de un altul»,”scrie Paul Linderberg, un apropiat al lui Carol și primul biograf al acestuia, în cartea „Regele Carol I al României”, apărută în 1906.

După o vacanță în Elveția și Italia, oferită ca răsplată de tatăl său, principele Karl a fost numit locotenent secund la regimentul de artilerie de gardă; a primit și un îndrumător, pe căpitanul von Hagens, un ofițer responsabil, talentat, interesat de educația militară a prințului și preocupat să-i dezvolte simțul independenței. Acesta l-a însoțit pe prinț la Berlin, la Școala unificată de artilerie și inginerie, unde a fost instruit de renumiți profesori ai vremii în diferite materii – matematică, studiul fortificațiilor, științe militare, chimie, fizică, limbă franceză. Căpitanului von Hagens i-a revenit educația în probleme de tactică militară.

Valorile ce au domnit întotdeauna în familia principelui Karl au fost expuse într-o scrisoare a tatălui său către căpitanul von Hagens căruia i-a transmis ce dorea pentru educația fiului:

 

„Pentru a-l face să înțeleagă corect noțiunea de onoare și conceptele apartenenței la categoria socială a militarilor trebuie acționat necontenit […] Să nu se bizuie decât pe calitatea lui de ofițer și cavaler. De aici rezultă o atitudine permanent cumpănită și modestă și imperativul cultivării spiritului de camaraderie autentică. […] Să cultive în permanență sentimentul dreptății și al moderației față de toți și de toate. […] Numele de «Hohenzollern» este un nume de onoare de care el trebuie, cu modestie și discreție, să fie conștient în permanență.” – din cartea „Regele Carol I al României”, autor Paul Linderberg

După anii de educație ce i-au modelat personalitatea, anul 1866 a fost cel care i-a schimbat viața. În primăvara acelui an, a primit propunerea de a fi domnitor al României – o Românie care, în acea perioadă, era supusă sultanului. Acest lucru l-a făcut pe primul candidat, contele Phillipe de Flandra, să refuze propunerea românilor – nu se cuvenea ca blazonul familiei să fie asociat cu un stat supus Porții otomane. Cu toate că prințul Karl a fost și el sfătuit de unii să refuze și a avut îndoilelile lui dacă va putea să-și împlinească datoria așa cum dorea, a acceptat.

„Mintea sa vioaie, marea lui energie, spiritul întreprinzător mereu proaspăt își puneau scopuri mai înalte. Nicidecum obsedat de himere, nicidecum înclinat spre aventură sau urmărind din cine știe ce motive planuri ambițioase, ci cântărind totul cu calm și seriozitate, el se văzu pus în fața unei misiuni înalte, pe măsura unui om adevărat: să devină un principe autentic și salvator al unui popor până acum împilat, jefuit, parțial disprețuit, să introducă ordine pe acele meleaguri prost gospodărite, să elibereze țara de zgura și presiunea politică, să fie un exemplu luminos pentru locuitorii ei, care au rămas în fond oameni buni, și să-i ducă la acea prosperitate de care se bucură celelalte state civilizate – să creeze ceva solid și temeinic nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor.” – din cartea „Regele Carol I al României”, autor Paul Linderberg.

A ajuns în România după o lungă călătorie, în care s-a deghizat pentru a nu fi recunoscut. A stat printre călători obișnuiți, printre „toate neamurile posibile, între saci, cutii și lăzi puse claie peste grămadă”, cum scria Paul Linderberg.

În ziua de 10 mai 1866, devenită ziua Regalității, iar între 1866-1947 a fost ziua națională a României, cel care avea să fie numit Carol I al României a intrat în București.

În cartea „Amintiri diplomatice”, Alexandru Em. Lahovary, pe atunci un copil, a evocat emoționant momentul sosirii prințului de Hohenzollern în București.

„Împlineam 10 ani când, în ziua de 10 Mai 1866, intra în Bucureștiul îmbrăcat de sărbătoare noul domnitor Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Din balconul casei părintești, așezate în fața Palatului Domnesc, […] puteam privi în voie spectacolul pe care îl așteptam de atâta timp. Cu ceasuri înainte, strada era neagră de lume. Pe margine se înșiruiau unitățile Gărzii Naționale, în civil, doar cu pușcă și cu cartușieră. Casele erau împodobite cu steaguri și cu ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se aplecau capete, îndreptate toate către capul podului: dintr-acolo trebuia să sosească Prințul. Din cortegiu nu pot spune că-mi mai amintesc ceva, căci nu am mai avut vreme să-l privesc. Cum am putut desluși chipul Domnitorului, nu am mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul și l-am urmărit până ce a dispărut în partea opusă, îndreptându-se spre Mitropolie.

Era tot ce auzisem în ultimele luni vorbindu-se în casă despre el și despre chipul cum îl așteptau toți Românii ca pe un izbăvitor care îmi ținea ochii ațintiți asupră-i? Era prestigiul țării îndepărtate de unde venea, care influențase imaginația mea de copil? Sau era privirea blândă și pătrunzătoare a ochilor săi albaștri, aerul său decis și calm, zâmbetul prietenos cu care mulțumea uralelor mulțimii?

Am rămas apoi în balcon până la întoarcerea de la Mitropolie și intrarea sa în palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru țara cu care se identificase din prima zi, dar și atâtea, mereu tot mai numeroase, clipe senine, în care putea gusta bucuria roadei bogate, ieșite din osteneala lui de fiece clipă!

Când seara, după ce am sărutat mâna părinților, fratele meu George și cu mine ne-am dus la culcare, știam că balconul casei părintești ne mai păstrează multe bucurii pentru zilele următoare. În casa de peste drum, numită fără modestie palat, își odihnea oboseala călătoriei grele tânărul Voievod cu ochii albaștri, iar asupra somnului său veghea o țară întreagă. Între poveștile copilăriei se împletea o poveste nouă. ”

A fost proclamat domnitor al României în 10 mai 1866. În acea zi, a rostit:

„Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”

Domnitorul s-a căsătorit în 1869 cu Elisabeta, principesă de Wied. Au avut o fiică, Maria, care, la patru ani a făcut scarlatină, boală ce a lovit Bucureștiul în anul 1874. Deși a fost transportată la Sinaia pentru a primi îngrijiri medicale necesare, principesa Maria a murit.

Primii ani de domnie au fost copleșitori pentru acest tânăr domnitor care a descoperit repede diferențele culturale și s-a lovit de mentalități complet diferite față de cele pe care și le însușise el prin educație.

„În martie 1871, excedat de toate problemele, Carol I-ul a dorit în mod serios să abdice. Dar acest act ar fi coborât România în haos – şi, spre meritul lor, politicienii de la Bucureşti au înţeles acest lucru”, scrie Adrian Cioroianu.

Ca militar, domnitorul Carol I a fost pe câmpul de bătălie în calitate de comandant suprem al trupelor române, luptând pentru țară în Războiul ruso-româno-turc din 1877. Atunci, România și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman și astfel a fost consolidată securitatea națională. A fost momentul istoric prin care a câștigat și respectul întregului popor, inclusiv al celor care l-au atacat și contestat mereu.

Această victorie a făcut ca în ziua de 14 martie 1881 să fie încoronat rege al României.

Regele Carol I a fost un susținător al culturii și artelor, cu toate că I.G.Duca spunea că regele nu avea deloc „însușiri artistice”. Influențat și de soția lui, regina Elisabeta, în perioada domniei lor artele au prosperat și prin înființarea unor instituții dedicate acestora.

Un al domeniu, cel al arhitecturii, s-a dezvoltat masiv în vremea regelui Carol I:

„Sedii de instituții importante ale statului, universități, palate administrative, biblioteci, gări, colegii și licee, biserici, spitale au fost ridicate sau reconstruite cu sutele, în timpul lungii sale domnii. Opera sa de patrimoniu construit este neegalată în istoria României.”

Personalitatea lui Carol I, numit ctitorul României moderne, a dominat societatea românească timp de aproape o jumătate de secol. În timpul lui, s-a dezvoltat rețeaua căilor ferate, au avut loc reformele lui Spiru Haret în învățământul românesc, dar și în finanțe. Pe de altă parte, răscoala țărănească din 1907 a fost o realitate cu un final crud pentru cei care au fost obligați să muncească pământul marilor moșieri.

El a fost regele care a călătorit intens prin toate provinciile românești, a stat de vorbă cu oameni simpli și le-a ascultat nemulțumirile, în mare parte (chiar dacă nu a făcut nimic și nici nu a avut interesul să îmbunătățească situația acestora).

Unul din portretele din care aflăm detalii despre Carol I îl avem de la omul politic I.G.Duca, în „Amintiri politice”. De la el aflăm că regele Carol I avea trăsături fine, „mai ales din profil, avea un cap clasic de medalie, parcă fusese predestinat pentru domnie”.  Avea o înălțime medie, însă prin felul în care mergea, cu o ținută dreaptă, dădea oricui impresia că era un om înalt.

Vorbea mai multe limbi străine și învățase și limba română pe care, ne spune I.G.Duca, „o vorbea cu un accent german și englez atât de pronunțat încât adesea nici nu-l puteai pricepe”. Totuși, la fel ca regina Elisabeta, știa foarte bine limba română.

A avut mereu o atitudine cordială și binevoitoare față de toți cei pe care îi întâlnea. „Toți erau seduși de farmecul primirii, de conversația lui și de aerul de nobleță ce se desprindea din toată ființa lui”, notează I.G.Duca. Cu toate acestea, a păstrat întotdeauna o anumită distanță între el, regele, așezat de soartă pe tron, și ceilalți.

După 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria României, regele Carol I a murit la Castelul Peleș din Sinaia, în ziua de 28 septembrie, la cinci luni de la împlinirea vârstei de 75 de ani.

---